Atenție la poveste
Viața se pare că nu ne-a fost dată cu un contract de asigurare – că totul va fi simplu și dacă facem “ce trebuie” ne va ieși întotdeauna cum vrem noi. Și totuși noi credem în această poveste, pe care unii o văd mai mult ca un joc de noroc și fatalitate, alții o consideră mai mult o provocare.
Auzim povești, citim cărți și mai nou vedem filme despre norocoși care au tot ce își doresc fără prea multe riscuri… ”maxim de confort cu minim de efort”, ar spune un prieten. Nu ne spune nimeni cu ce s-au ales norocoșii după un timp, dacă norocul a continuat să pice peste ei, așa, din senin…
Sau auzim alte povești, chiar mai frecvente, unele spuse chiar de cei care ne-au crescut, altele de cărți sau filme care vor să ne arate că nu poți reuși in viață decât dacă muncești continuu, te sacrifici permanent, dai tot ce poți și chiar mai mult, depășești orice obstacole printr-un efort continuu, fără pic de odihnă, pentru că doar așa se pot împlini toate dorințele. ”Too much is not enough” spun unii de prin lumea corporațiilor… Și iar uită să ne spună ce se petrece când această luptă, această cursă permanentă prin viață parcă nu se termină niciodată…
Haideți să ne oprim o clipă și să ne întrebăm sincer: “În ce fel de poveste îmi place să cred?”. Ce ”poveste” spun faptele, acțiunile din viața mea despre mine?
Dacă privim rezultatele noastre din toate zonele vieții – realizări personale, sănătate, familie, relații, societate, poate chiar trăirea și împlinirea unor aspirații sufletești, spirituale – ce vedem? Pentru fiecare zonă avem o poveste preferată: ”așa trebuie, așa se face, așa e normal, eu niciodată nu o să pot altfel”.
Cu aceste scenarii rulând 24/7, de ani de zile, este roata domeniilor vieții noastre rotundă, echilibrată, din ce în ce mai mare și mai frumoasă? Sau vedem unele spițe lipsă, unele petice, poate chiar cuie… unele deformări care ne cam zdruncină? Poate avem chiar o zonă la care nu ne place să ne uităm?
Și iar atențíe! Fiecare avem zone în care preferăm să ne spunem povestea leneșului (dăm vina pe noroc sau ghinion, alegem să nu facem mai nimic, așteptând să se rezolve de la sine sau măcar… printr-o minune) sau povestea campionului permanent, care dacă nu bifează toate premiile, dacă nu îi întrece pe toți, nu are nici o valoare…
Ce legătură are povestea vieții cu sistemul parasimpatic?
Ce ne facem acum cu cele două povești în care predomină tendințele de a aștepta “până se înmoaie posmagii” sau de a ”rupe norii”, cum este o expresie modernă din lumea competitivilor? Deși exagerate, acestea corespund tendințelor naturale ale corpului de a se odihni și regenera, adică activarea sistemului parasimpatic, respectiv, tendințelor psihologice de a ne mobiliza și de a face eforturi pentru a ne atinge țelurile, obiectivele, de a ne împlini dorințele. Inclusiv de a ne proteja imaginea de sine, nu doar integritatea corporală… Vom mai vorbi despre asta.
Vi se pare că dacă am ales să vorbesc despre sistemul parasimpatic o să susțin povestea leneșului? În nici un caz, deoarece după cum știm, povestea nu se termină deloc bine pentru el.
Cu toții știm și susținem că “Echilibrul este important”. Și fiecare avem propria imagine despre ce înseamnă “echilibru”. Uneori imaginea este însă cam neclară sau prea rigidă, poate chiar nepotrivită momentului și situației? Nu se poate, momentul sau situația sunt nepotrivite (cu așteptările mele…). Alții sunt de vină!!! Viața tocmai a făcut o cotitură fără sa ne avertizeze… și suntem pe arătură. E bun și contactul cu pământul cateodată, dacă nu e prea dur sau de la o prea mare înălțime (a propriilor iluzii și așteptări).
La fel ca în analogia mersului cu mașina, întotdeauna este necesar sa ne adaptăm traseului. Nu putem să ajungem cu bine doar apăsând accelerația la maxim, fără să frânăm la curbe sau fără să oprim pentru reorientare sau chiar realimentare. Și evident, nici dacă stăm tot in parcare sau rulăm tot ca în prima zi, la școala de șoferi, nu ajungem prea departe.
Revenind la cele două sisteme nervoase, Simpatic si Parasimpatic, acestea pot fi privite ca două chei cu care Viața ne ajută, dar ne și verifică dacă suntem pe drumul cel bun și circulăm adaptat:
- Simpaticul ne ajută să nu pierdem vremea, să avansăm, să ne dezvoltăm, să avem rezultate depășind obstacole mai mari sau mai mici.
- Parasimpaticul ne ajută sa ne reconectăm la originea Vieții, să ne regenerăm, să fim pregătiți și să începem fiecare zi cu rezervorul plin.
Cheia pentru ”happy end” este să facem distincție între cele două tendințe naturale și obișnuințele noastre, bazate pe reacții psihice inconștiente. Adică să alegem conștient ce și cum facem! Știu, simplu de scris…