Și totuși, ce ne împiedică să fim permanent obiectivi, realiști și raționali, pentru a putea trăi o viață naturală, fără griji, prea-ocupări, amăgiri, dez-amăgiri și alte categorii de stres?
Toate tradițiile atrag atenția asupra Dorințelor, care la modul esențial pornesc și ele de la nevoile sau necesitățile vieții de zi cu zi. Acestea pot fi mai ușor înțelese studiind acele categorii ale nevoilor pe care le-au descoperit mulți cercetători ai conștiinței – cea mai binecunoscută fiind piramida lui Maslow, dar și nevoile umane utilizate de Anthony Robbins sau o mulțime de alte liste de ”nevoi” psihologice, de cele mai multe ori inconștiente.
Orice Dorință are imediat și un revers: Frica de a nu pierde obiectul dorinței, care generează apoi Furia pe care cei mai mulți o folosim ca și combustibil, ca să ne punem in mișcare și să învingem orice obstacole. Apoi constatăm că Dorința tocmai împlinită nu era garanția Fericirii până la adânci bătrâneți, deci căutăm alta, mai bună… Și așa se învârte la nesfârșit Cercul Vicios al Stresului.
Cu toții avem priorități, doar că nu întotdeauna ne sunt foarte clare. În primul rând avem tendința să facem confuzie între nevoile fiziologice (de supraviețuire a corpului) și nevoile psihologice (de supraviețuire a structurilor psihice – Inconștient, Subconștient, Ego, Super-Ego – cum le-au catalogat Freud, Jung și alți savanți):
- întâi suntem animați de necesitățile vitale, de supraviețuire. Acestea sunt inclusiv instinctele primare care susțin Viața, pe care corpul ni le transmite în mod natural și care sunt de neevitat. Fiind atât de importante și universal recunoscute ca priorități, ele sunt folosite de multe ori ca scuze – pentru îndeplinirea unor dorințe din alte zone ale psihicului – ceea ce generează confuzie și conflicte, adică… stres. De exemplu, poftele culinare sunt interpretate ca foame, pofta de ”o ladă de bere” este datorată… setei, oboseala psihică sau depresiile sunt considerate nevoie de somn, etc. Adică ”murim” dacă nu le satisfacem?
- dacă totuși, aceste necesități vitale reale sunt împlinite, ne căutăm apoi confortul, plăcerea, și cu timpul, certitudinea că ”nu vom mai fi – niciodată și oricât de puțin – în pericol să le pierdem, să suferim câtuși de puțin”. Cât de posibil vi se pare? Dar așa ne=am obișnuit – să căutăm supra-protecția individuală (de exemplu, ”mi-e prea frig, mi-e prea cald, e curent, nu îmi place locul, situația” ) cât și prin integrarea în grupuri sociale, mai mici sau mai mari: familia, școala, colegii de servici, etc. – care trebuie neapărat să se poarte ”frumos” cu noi, să nu fim deranjați.
Fiind promovată excesiv prin reclame și stilul ”occidental” de viață, noua normalitate presupune asigurarea cu orice preț a confortului, a comodităților, a siguranței că ”nimic” nu ne poate atinge sau afecta starea călduță, ”cozy”, nici în cel mai mic grad. Astfel s-a generat o adevărată epidemie de ”hipersensibilitate”, de alergii la orice adiere sau fir de praf, la orice vorbă sau privire care generează cascade de drame și traume ”emo”, declarate chiar cu emfază de genul ”eu nu suport…”.
Cum au dispărut căutarea, dezvoltarea sau măcar recunoașterea calităților și virtuților umane esențiale, ca toleranța, răbdarea, stoicismul, curajul, detașarea, obținute prin călirea continuă a corpului și a conștiinței și care dintotdeauna stau la baza rezilienței față de orice stres? Ce efect are și va avea din ce în ce mai mult, lipsa lor, asupra majorității oamenilor? - în lipsa valorilor proprii, doar prin intermediul grupurilor sociale (și mai nou doar de pe Facebook), ne validăm, ne consolidăm și ne testăm valoarea personală – suntem ”la fel”, suntem ”mai buni”, suntem ”ok”? Și din nou dăm acestor criterii valoare de supraviețuire, de necesități vitale. O despărțire de o persoană sau de un grup, ratarea unui premiu sau a locului 1 într-o competiție, lipsa aprecierii părinților, colegilor sau a prietenilor de conjunctură, devin drame existențiale, asemeni unor pericole de moarte. Sunt acestea chiar atât de vitale?
Dacă rămânem prinși în jocul acestor confuzii, în loc să căutăm să le privim pe fiecare în sensul real de dezvoltare a personalității noastre, a fiecăruia, vom vedea în orice situație o ”nevoie de supraviețuire” în pericol să nu fie îndeplinită. Vom avea permanent senzația că Viața nu ne oferă ceea ce avem nevoie și de aceea este atăt de ușor să fim permanent stresați, chiar fără să ne dăm seama.
Salvarea vine doar prin transformarea modului de a privi totul ca o ”luptă pentru supraviețuire” și de a căuta să ne dezvoltăm ceea ce Maslow numește nevoia de ”auto-actualizare”, adică aspirațiile de a deveni mai buni, creativi, adaptabili la orice situații, căutători de soluții și resurse în orice problemă, niște entuziaști cercetători al principiilor esențiale care mișcă lumea, Viața. Foarte simplu spus, doar căutarea sensului superior, al ordinii și necesităților superioare în fiecare situație, centrarea dincolo de propria persoană limitată ne poate da libertatea de a alege să nu ne mai stresăm.
De-o fi una, de-o fi alta… Ce e scris și pentru noi,
Bucuroși le-om duce toate, de e pace, de-i război.Scrisoarea a III-a, Mihai Eminescu
De unde apare confuzia?
Confuzia apare din faptul că, în prezent, toți oamenii ȘTIU TOTUL DESPRE ”ORICE”, dar din ce în ce mai puțini au obiceiul de a reflecta până când ÎNȚELEG ”DE CE”. Se promovează și se transmit atât de ușor informații (copy-paste la toate nivelurile, până la cele universitare), încât nu mai lăsăm loc pentru întrebări și reflecții profunde care să ne aducă cunoașterea autentică și inspirații geniale. Căutăm și simulăm continuu false momente de ”A-ha”, iar una din cele mai rar auzite expresii într-o discuție actuală este ”nu știu”. Orice părere (care ne convine…), preluată din media sau din orice discuție, este afirmată cu convingere de nezdruncinat, ca un adevăr absolut.
În psihologie este cunoscut și studiat termenul de disonanță cognitivă. Acesta porneste de la dificultatea acceptării unor conflicte dintre Realitate, Viață, Obiectivitate și unele din valorile la care aspirăm, nevoi, dorințe sau chiar instincte și frici care ne îndeamnă să preferăm opusul. Alegerea Adevărului, a Realității, mai ales dacă nu ne place, dacă ne sperie, devine dificilă, deoarece cu toții avem anumite mecanisme de protecție la suferință care se activează automat sau care, prin repetare, deja au devenit obișnuințe. Este o criza mondială de Lipsă de Sinceritate. Adică de Ipocrizie, chiar dacă nu ne place sa recunoaștem.
Câteva exemple ușor de recunoscut:
- aș vrea să slăbesc, dar pentru că nu îmi place să țin regim sau să fac efort prefer să cred că eu nu pot, că am o problemă hormonală, că e ok și dacă nu slăbesc, etc.
- aș vrea o relație mai armonioasă, dar pentru că îmi e frică să nu sufăr, visez să o primesc de-a gata sau aleg să cred că oricum nu există așa ceva, sau e prea rar, prea greu, etc.
- aș vrea un venit mai bun, dar pentru că nu vreau să risc sau nu vreau să învăț aptitudini sau abilități noi, prefer să cred că firma, societatea, guvernul, destinul sunt de vină.
- știu că fumatul nu este sănătos nici pentru mine, nici pentru alții, dar aleg să cred că nici nu este așa de grav (ba chiar îi găsesc unele beneficii).
- știu că cei care ne conduc țara, lumea, au interese diferite de ale mele (ca să mă exprim politic-os…), dar aleg să am încredere că îmi vor totuși ”binele”, că nu sunt atât de e-goi-ști și că mă vor proteja.
- Etc, etc, etc.
Cum re-cunoaștem disonanța cognitivă?
Expresiile frecvente după care putem detecta disonanța cognitivă – chiar și la noi înșine – sunt de genul: ”nu pot să cred”, ”nu e chiar așa”, ”e mai complicat”, ”păi și ce să fac eu?”, ”lasă că trece/ se rezolvă de la sine” sau mai agresivul ”vrei să spui că…?” urmate de un torent de argumente (bazate pe erori cognitive) și deseori pe un ton ironic, superior.
În aceste situații, se poate constata cu ușurință un lucru general valabil: tendința generală a oamenilor este de a alege să creadă, uneori în mod paradoxal, în ”binele” care ne a-pare cel mai ușor, cel mai rapid, cel mai apropiat – în timp și spațiu. Adică să alegem CONFORTUL IMEDIAT, IGNORANȚA (pastila roșie din Matrix). Sau… ”nu e chiar așa?”
Chiar dacă pe termen lung, tot noi sau chiar și cei din jur vom suferi repercursiunile, totuși alegem pripit și superficial, deseori impulsionați de frici inconștiente sau dorințe banale devenite ”obișnuințe”, și pe care, dacă nu ne-am antrenat atenția, voința și discernământul (prin intermediul stresului hormetic), le vedem de dimensiunea unor ”armăsari” de neînvins.
Și totuși, împăratul e gol!
De unde vine teama de a privi și de a trăi Viața așa cum este, de a fi autentic, cu riscul de a ne confrunta cu adevăruri supărătoare sau chiar cu reproșurile celorlalți? Dacă nu am avea ce pierde, asemeni unui copil fără statut social, fără funcție, fără alte averi decât impulsul permanent al Vieții INTERIOARE de a descoperi lumea cu curiozitatea și spontaneitatea sa plină de inocență, ce am observa în lumea actuală?
În primii ani de viață este ”normal” să învățăm să supraviețuim (fiind ”educați” de adulți să devenim asemenea lor), dar, cu cât trece timpul, această disociere de noi înșine devine din ce în ce mai greu de ”purtat”. Îndepărtarea de natura pură și spontană a copilului din noi se cheamă ”bătrânețe” – nu anii din cartea de identitate.
Avem doar două opțiuni: să ignorăm disonanța cognitivă sau să o re-cunoaștem.
Ignorarea ne va aduce liniște pentru moment, dar vor urma un lanț de regrete, frustrări, boli, iar la finalul vieții un ”ușor” Alzheimer.
”Ignoranța este rădăcina suferinței” – Buddha
Re-cunoașterea ne poate aduce stresul trezirii la Realitate, care tratat cu Curaj și Discernământ va genera din ce în ce mai mult echilibru, energie, înțelepciune, iar în final Împăcarea cu tot și toate și chiar Re-cunoștința pentru tot cea ce Viața ne-a adus.
”Viața și Realitatea vor câștiga… doar în 100% din cazuri” – Byron Katie.