Cum ar fi dacă valoarea banilor nu ar fi bazată pe cantitatea de aur pe care o reprezintă, ci pe cantitatea de fericire – mai ales pe termen lung – pe care o ”garantează”? Oare nu acesta este mirajul căutării permanente a celor mai bune achiziții, după care urmează altele și altele?
Reușim cu adevărat să ne multiplicăm talanții care aduc din ce în ce mai multă fericire netrecătoare sau doar îi ținem ascunși, uitați și cumpărăm iluzii efemere pe cardul de credit?
Cine nu își dorește să mai trăiască entuziasmul copilăriei și euforia tinereții, când conștiința ni se oprea fascinată de frumusețea și intensitatea emoțiilor, pe atunci mereu noi și surprinzătoare, iar inima nu contenea ba să se oprească, ba să bată cu putere, făcându-ne să ne îmbujorăm, să strălucim și să vibrăm din toate fibrele ființei noastre?
Dar, pentru că undeva, pe drum și în timp, am pierdut rețeta completă, începem doar să mimăm, să încercăm să refacem cadrul exterior, doar, doar se va repeta. Unii aleg să își „piardă mintea” în alcool, droguri, excese de tot felul, sperând că inima se va trezi din nou… fericită. Alții caută orice pare nou, surprinzător, inedit sau își construiesc liste cu obiective care ar trebui să confirme că au trăit viața la maxim.
A reușit cineva să retrăiască acele emoții intense, doar recreând aceleași scenarii și făcând… tot ce a mai făcut? Sau făcând ce ne promit alții că va fi o experiență unică, ce nu s-a pomenit? Există vreo situație, experiență, activitate care, repetată, chiar și a doua zi, să mai producă aceeași intensitate și calitate a trăirilor?
Raspunsul poate fi surprinzător: Da. Dar… și aici începe din nou explorarea interioară.
Este absolut normal să ne prea-ocupăm întâi de nevoile de bază, de necesitățile Vieții și ale etapelor de dezvoltare care corespund fiecare unui nou nivel de cunoaștere, de creștere lăuntrică: materiale, sociale, ale personaliății. Și apoi?
Singura condiție de retrăire, chiar din ce în ce mai intensă, a Fericirii pierdute este ca în interior să fim la fel de deschiși, proaspeți, curioși, pasionați și pasionali ca la început. Sau chiar mai mult. Să savurăm și să integrăm orice experiență ca și când o trăim pentru prima dată. Să căutăm și să intuim în orice experiență, aceeași fascinație a posibilităților infinite, a necunoscutului și să ne înălțăm din ce în ce mai sus privirea, căutarea, aspirațiile.
Ce ne împiedică?
În primul rând ne împiedică Fricile de tot felul, apoi rutina, oboseala cauzată de stresurile zilnice.
Ne împiedică supra-raționalizarea, analizele interminabile ale riscurilor, ale costurilor si profiturilor, comparațiile permanente și frica de a alege cu adevărat, fără să ne bazăm pe review-uri.
Ne împiedică toate exagerările care creează acele nisipuri mișcătoare ale grijilor care, cu cât te gândești mai mult la o situație potențial ”periculoasă”, cu atât te acaparează și te sufocă. Acea atitudine în care niciodată nu poți fi relaxat sau deschis către o experiență nouă, care începe cu permanenta întrebare „Și dacă se întamplă ceva… rău?” Rar ne vine întrebarea „Și dacă se întîmplă ceva bun?” pentru că ne-am obișnuit să lăsăm instinctul de conservare să ne conducă, pe pilot automat. Acest instinct arhaic de protecție, destinat doar să ne salveze viața, este totuși doar partea cea mai profund animalică din noi și generează nevoia permanentă de asigurare, de control.
Ne împiedică și scăderea energiei prin abuzuri de tot felul, fără timp și fără grijă pentru recuperare și regenerare, care duce în mod inevitabil la scăderea metabolismului, a imunității, diferite afecțiuni sau dureri, iar acestea fac din sănătate o permanentă, dar unică… speranță.
Când îți e permanent frică, te simti copleșit de „greutăți” sau te mai și doare câte ceva, cum să mai poți contempla fericit și recunoscător cerul, o rază de soare, adierea vântului prin copaci sau cum să mai fii în stare de o vorbă bună sau un gest frumos?
Iar frica are un partener permanent – mânia, tendința de a lupta și de a ne apăra. Ajungem să nu mai simțim că trăim decât dacă avem cu cine lupta, dacă avem o competiție de câștigat, un trofeu, o dovadă că suntem buni și merităm… să fim iubiți.
Alteori, ”de prea mult bine”, apare inerția, lenea, sațietatea care ne îndeamnă permanent la… somn – al corpului, dar mai ales al conștiinței. Până la prima alarmă…
Calea de întoarcere la o inimă tânără și o conștiință trează, deschisă, capabile să se bucure din nou și din nou cu intensitate, chiar extatic, nu trece pe la supermarket sau mall și nici pe la farmacie. Confortul sau experiențele intens marketate după care alergăm, chiar și muzica la modă, filmele de Oscar sau like-urile de pe Facebook, nu sunt decât mici surogate, reamintiri ale adevăratei Fericiri. Faptul că nu ne mai ajung și nu ne mai satură, ar fi bine să ne dea serios de gândit.
Ce căutăm, de fapt, și unde suntem?
Sensul capacităților extraordinare și încă necunoscute ale conștiinței umane nu poate fi doar să ne descurcăm, să supraviețuim de la o zi la alta în așteptarea week-end-ului, să alergăm în cât mai multe locuri în concedii sau să participăm la evenimente unice, dar pe care le vom repeta și în anii viitori și… ne vom bucura din ce în ce mai puțin de ele.
Memoria trebuie exersată și hrănită cu Atenție, nu ajutată cu Gb de poze în care nu trăim momentul cu toate simțurile, ci doar il ”imortalizăm”, pentru mai târziu. Memoria noastră devine invers proporțională cu memoria telefoanelor, iar nivelul trăirii clipei – Carpe Diem – este invers proporțional cu numărul pozelor de care avem nevoie.
La fel și atenția, sensibilitatea la frumos, înțelepciunea, creativitatea, intuiția, compasiunea sau alte facultăți superioare ale conștiinței – singurele care ne pot trezi inima – trebuiesc cultivate, deoarece nu cresc singure.
Cheia dezvoltării omului este accesul conștient la nivele din ce in ce mai înalte ale Conștiinței.
Lao Tzu
Cum facem trecerea de la obsesia super-protecției, a maximului de confort, a căii facile, fără riscuri, dar și fără victorie și glorie la final, la trăirea plină de savoare și împlinire a fiecărei zile? Cum ne putem opri să luptăm pănă la obsesie cu morile de vânt ale pericolelor sau câștigurilor iluzorii, care nu se vor termina niciodată?
Răspunsul este simplu, dar în condițiile societății actuale, nu e ușor: este necesar să dăm prioritate valorilor umane autentice, adevărate, care de-a lungul secolelor și de-a latul lumii s-au dovedit a fi universale și neschimbate – permanente stele călăuzitoare pentru toți cei care și-au împlinit cu succes menirea, sensul Vieții pământești.
Chiar dacă nu ne dăm seama, oamenii au impregnate în adâncimile ființei lor nevoile vitale de Împlinire, de Bine, de Adevăr, de Frumos, de Iubire și, chiar dacă în zilele noastre nu ne mai vine să credem, avem în inima noastră chiar nevoia de Sacrificiu al aparențelor inadecvate și inutile ale personalității noastre superficiale pentru revelarea adevăratei naturi și a adevăratului sens al existenței.
Pentru că nu ne mai spune nimeni cum să ascultăm această foame lăuntrică a sufletului, cum să traducem emoțiile care o reflectă, ne-am obișnuit să ridicăm din umeri și să o stingem cu iluzii și paleative, cu analgezice, sedative și narcotice de tot felul, cu uitare și confuzie.
În loc să căutăm și să continuăm dezvoltarea permanentă, naturală a capacităților și a calităților umane, a virtuților superioare, trecând de la o etapă la alta a experiențelor cu sentimentul împlinirii, al succesului care ne dezvăluie un nou nivel de perceptie, cunoaștere, înțelegere și înțelepciune, ne mulțumim cu primele firmituri din care apoi, încercăm să tot adunăm fără să ne săturăm vreodată. Uităm astfel și ne coborâm propriile aspirații și idealuri la nivel de obiceiuri sau „standarde” sociale banale, anesteziindu-ne astfel nevoile și chemările propriului suflet către Infinit, către Necunoscut.
Înlocuim treptat valorile reale, care ne hrănesc sufletele, cu cât mai multe dovezi materiale și sociale ale ”succesului”, care ar trebui să dea valoare vieților noastre, sperând să bifăm încă o dată răspunsul corect și să… dormim liniștiți. Suntem într-o permanentă contrazicere și argumentație cu Viața, prin care ne justificăm și ne ridicăm în slăvi realizările, rămânând însă tot mai nemulțumiți și mai obosiți.
Căutăm astfel asigurarea si reconfirmarea, iar și iar, a sentimentului de „valoare personală” prin:
- acumulări materiale, mâncare excesivă, hedonism și pasiuni nesănătoase, hobby-uri inutile
- cultivarea imaginii de sine sau a grijii excesive pentru ce cred ceilalți despre noi
- obsesia de a avea dreptate si putere, de a ne simți importanți și de a avea control asupra celorlalți – o distorsionare gravă a principiilor autocontrolului și a aspirațiilor către superiorul din noi înșine. Această întoarcere la legea junglei, pornită tot din rădăcinile ancestrale ale fricii, este la baza tuturor războaielor mai mari sau mai mici, a tuturor conflictelor.
Majoritatea oamenilor insistă să-și amplifice și să scoată în evidență tot acea valoare personală care deja le este accesibilă, cu care au venit sau unde deja au reușit – frumusețe, inteligență, putere sau chiar talent. Puțini au Curajul să își recunoască ce încă le lipsește și perseverența să lucreze și acolo unde le vine mai greu. Noroc că Viața are grijă să nu uităm chiar de tot…
Simetria (manifestării valorilor umane) a fost întotdeauna un criteriu al Frumusetii.
În final, cu toții vom pleca asemeni lui Alexandru Macedon, cu mâinile goale și fără nici o medalie sau diplomă de merit. Singurele Valori cu care vom trece Styx-ul sau vămile lumii de dincolo sunt stările sufletești cât mai bogate și cât mai înalte, cunoașterea Principiilor Universale ale Vieții și meritele datorate faptelor cu adevărat bune din această viață.